10 mai

Incepand de azi pana pe 10 iunie va asteptam la Festivalul de Teatru Independent Scrie despre Tine. Tot de azi, noul nostru site este www.scriedespretine.com unde avem si o sectiune dedicata festivalului.
Va asteptam cu drag sa ne vizitati online si offline!

Advertisements

Ca o piesa rock pe repeat intr-o camera de tortura

E ca o piesă rock pe repeat într-o cameră de tortură

după un timp simți că ți se urcă stomacul în gură

Și cd-ul se repetă înnebunitor, monoton

pînă cînd te trezești la o petrecere cu Steve, pe balcon

și jos e rîul Liffey cu apele lui reci

și te întrebi oare dacă sari de aici mori imediat cum izbești apa sau te îneci?

 

Ben, un alt prieten al lui Steve, se mută la mii de kilometri depărtare

unde speră să stea toată ziua la soare

și să-și îmbrace în creveți o nouă iubită

și totul să fie o petrecere nesfîrșită

pentru că toată lumea crede că poate să scape

pur și simplu mutîndu-se pe malul unei alte ape

și o să șteargă tristețea fundamentală a vieții cu o viață nouă

dar, mate, să știi că și-n Australia plouă!

 

Dacă oamenii nu s-ar mai muta în altă parte în fiecare săptămînă

ar fi mai simplu pentru cei care trebuie să rămînă

Dacă am fi toți aici, greutatea ar mai fi ușor de suportat

cîțiva oameni nu pot căra în spate un stat.

 

Te rog spune-mi că și tu ai acolo momente de căcat

te rog spune-mi că ți-e dor de mine și ai visat

zi de zi să te întorci și să-ți găsești aici ceva de muncă

și să fim fericiți ca păsările primăvara în luncă. 

Nu vreau să-ți văd fututul de bronz și fututa de viață luminoasă

cum v-aș putea convinge pe toți să vă întoarceți acasă?

 

Astea sînt gîndurile mele în timp ce stau pe balustradă

o femeie prea tristă și beată să-i mai pese că o să cadă

Stephen mă vede și începe să strige ca dementul

Coboară!, e ca un somon luptîndu-se cu torentul

dă la o parte oameni și scaune și mese și aleargă spre mine

nu e nevoie de atîta dramă, ca și cum eu nu mă pot ține.

 

Mă trage și mă trîntește pe parchet

încă urlă și lumea se uită ca la concert.

solpadeine

Fragment din “Solpadeine is my boyfriend”, de Stefanie Preissner, traducere de Dan Sociu

Spectacol invitat in deschiderea Festivalului Scrie despre Tine

10 si 11 mai ora 19.00 la Teatrul Act

Intrarea libera

Spectacolul va fi subtitrat in limba romana

Detalii aici

 

 

 


SAPTAMANA UNU: PROGRAM

10, 11 mai: Solpadeine is my boyfriend

Ora 19.00, la Teatrul Act.

De/Cu: Stefanie Preissner

Regia: Gina Moxley

Producator: Kate Ferris

Intrare libera.

Spectacol subtitrat in limba romana

solpadeine

Vineri 10 si sambata 11 mai, ora 19.00, la Teatrul Act.

De/Cu: Stefanie Preissner

Regia: Gina Moxley

Producator: Kate Ferris

Intrare libera.

Spectacol subtitrat in limba romana

“Solpadeine is my boyfriend” povesteşte despre o generaţie căreia i s-a promis totul: o viaţă cu stabilitate financiară şi siguranţa unui serviciu, dar care se trezeşte acum stând la coadă fie la aeroport pentru a emigra, fie la biroul de protecţie socială pentru a solicita ajutor social.

“o comedie neagră, încântătoare şi inteligentă, un spectacol tur de forţă susţinut de o singură actriţă.” examiner.com

“o reprezentare surprinzătoare, fără compromisuri şi totuşi plină de umor a emigrării, dependenţei şi a excluderii (sociale)”.collegetribune.ie

” Timp de o ora cat se intampla spectacolul, Stephanie vorbeste in rime, schimba conventiile, stand-up, rima, povestire, monolog. Te gandesti pe rand la Ally G, Little Britain, Shakespeare. Foloseste cele doua elemente de decor in toate felurile pentru a ilustra fragmente de poveste. Alearga, se tavaleste, se epuizeaza, loveste sacul, loveste sacul de box, se taraste, bea apa, cade, se ridica, se imbraca, se dezbraca, si bea un pahar de Solpadeine.

Textul este scris de ea, despre ea. Ii povestim despre ce facem si hotaram ca trebuie neaparat sa o chemam in Bucuresti cu spectacolul asta. Ea ne spune din nou ca ar vrea sa vina sa lucreze in Bucuresti pentru ca i-ar placea sa joace undeva unde nu o sa vina sa o vada familia ei.” (Fragment din Jurnalul Scrie despre Tine la Absolut Dublin Fringe)

15 mai: “Fara compromisuri”, de Mihaela Muresanu

fara compromisuri

Spectacol lectura

Miercuri 15 mai, ora 19.00, club Legere 

Cu: Cristina Gavrus, Valentin Paraschivu

 Mihaela si Florin sunt impreuna de 15 ani. Ei ii e de multe ori frig. El o tine in brate. El are o cicatrice de cutit pe stomac. Ea e fata cuminte. Se indragostesc in liceu. Merg la cofetarie. Merg in parc. Ea il detesta. El o face sa rada. Ei ii place “Hable con ella”. Lui i se pare un film bolnav. Mihaela si Florin isi pregatesc nunta. Rochia e cumparata. Invitatiile la fel. Insa Mihaela nu mai vrea sa faca nici un fel de compromisuri.

“Florin: Daca ai sti cat am cautat sa gasesc ceva care sa fie cum spuneai tu ca vrei. Adica sa fie din aur, dar nu galben, sa fie si cu perla si cu frunzulite.

Mihaela: Da, e jumate alb, jumate galben.

Florin: Are si perla, si frunzulite

Mihaela: Nu cred ca am zis vreodata ca vreau sa aiba frunzulite

Florin: Nu-ti place?

Mihaela: Ba da … doar ca nu ma asteptam deloc sa fie asa …

Florin: zi-mi daca nu-ti place

Mihaela: nu stiu … nu e deloc cum mi-l doream

Florin: dar am cautat sa aiba si perla, sa nu fie nici aur galben …

Mihaela: stiu, dar puse la un loc parca nu mai e chiar ce trebuie …

Florin: Pui, zi-mi daca nu-ti place. Nu vreu sa zici doar asa si apoi sa te uiti cu ura la el tot restul vietii. “

Despre Mihaela:

Mihaela Muresanu – lucrez de 8 ani in publicitate si de doua luni pe cont propriu. Am inceput atelierul Scrie despre tine acum un an si un pic. Aici mi-am exersat doua abilitati. Una, sa scriu despre mine – nu mi-am dorit niciodata asta, dar acum pot sa o fac si poate deveni chiar amuzant, dupa ce mai intai a fost foarte enervant. A doua, sa ma ridic si sa plec oricand, din orice situatie. Cand iti transformi viata intr-o poveste, e mai usor sa preiei controlul asupra ei. Oricum ar fi, nu mai uiti ca povestitorul esti tu.

17 mai: “Io te-am facut, io te omor”

eu te am facut

De Andreea Lupu

Ora: 20.15

Teatrul de Arta Bucuresti

Cu: Andreea Bibiri, Romeo Tudor/Claudiu Istodor, Sorin Poama, Ilinca Harnut

Intrarea libera

Flori e singura la parinti. Singura fata a lui tata. Tata i-a spus dintotdeauna ca nu face nimic suficient de bine. Nu gandeste, nu tace cat trebuie, nu vorbeste cat trebuie, nu se imbraca cum trebuie, nu se machiaza. Iubitul ei nu e ce trebuie. Greutatea nu-i aia care trebuie. A fost intotdeauna aproape de BINE, fara sa fie acolo niciodata. E Flori si nu e ce trebuie.

 

Fragment de text:

“Dupa ce ma intorc de la scoala, totul se transforma intr-o asteptare prelunga. Asteptarea lu’ tata. In fiecare seara parcheaza dacia rosie in fata ferestrei mele. Stiu fiecare miscare a masinii. Intra-n marsarier, o aliniaza usor pe lateral, ii indreapta spatele. Incet, fara graba. Si masina toarce in felul ei de masina rosie. Si e parcata de fiecare data perfect. Trece 1 minut si tata deschide usa masinii. Niciodata nu se grabeste. Se deschide usa si mai trec 4 secunde si mana lui tata care se trage afara incet. Sta un pic in picioare langa masina, se uita in stanga si in dreapta parca cerceteaza daca lucrurile sunt asa cum le-a lasat. Trage si borseta din masina, se uita iar in stanga, inchide usa, baga cheia in usa, a inchis si masina. Si incet de tot se indreapta spre scara. Acum deja mi-e frica. Imi bate inima tare si lucrurile o iau inaintea mea. Nu stiu ce-I asta. Aud din camera pasii lu’ tata pe trepte, incet, pana la etaju 3. Urca apasat, asa. Pas dupa pas. Se sterge pe presu de la intrare, cheia in usa, usa poc in urma. Stau in camera. Nu ies. “

Despre Andreea:

Andreea Lupu s-a nascut in 1978, in Ploiesti. A urmat in liceu cursurile la real, clasa de informatica, a continuat cu studii economice la stat plus anul terminal in Toulouse, Franta, licentiata in 2002. Din toamna lui 2011 urmeaza cursurile masterului de Studii Religioase din cadrul Universitatii Bucuresti. Munceste din timpul facultatii fara intrerupere, in consultanta de branding si comunicare.

Pentru toate spectacolele din cadrul Festivalului, rezervari la scriedespretine@gmail.com


urmatoarele repetitii, by Corina

Mi-e foarte greu sa spun ceva despre ziua de azi, dar ca rezumat: a fost foarte grea. Am mers cred ca la a sasea repetitie a piesei mele. Am auzit prima parte, cam primele 3 scene, deja de peste 15 ori pana acum, punand la socoteala si lecturile si repetitiile de acolo, restul piesei fiind insa un fel de organism in continua evolutie, care incepand cu azi cred ca are o forma care ne multumeste pe toti. “Branza topita” este o piesa intreaga in final, alcatuita din scene logic si teatral inlantuite, jucata de actori minunati care fac treceri si regizata si ajutata si crescuta de oameni priceputi. Se fac snururi, se lucreaza la miscarea scenica, se improvizeaza, se incepe de sus sau de jos, se fac pauze, se invata replici. Intr-atat incat ma intrebam azi ce mai caut acolo.

Cu maxima sinceritate: la primele 3 scene azi imi venea sa plang foarte des si in timp ce oamenii din jurul meu radeau, imi aduceam aminte franturi din perioada povestita acolo si imi venea sa fug din camera. N-am facut-o, nu stiu exact de ce. Mi se parea o reactie exagerata si n-as fi vrut sa dau explicatiile care in mod sigur mi s-ar fi cerut, ca doar ce nebun pleaca de la repetitia lui, mai ales cand e un talent asa evident si piesa e asa buna? (ego ego…). Asta credeam atunci, acum imi dau seama ca mi-era frica sa trec efectiv prin scena tocmai cand Seful o face pe Eliza sa se simta groaznic, mai ales ca stiam ca o sa fie mai bine si o sa vina si scena cu tabara la mare, la care inca rad de fiecare data. Speram practic sa vina scenele pe care le stiam, cu anticipare si emotia unui om care n-a mai vazut niciodata piesa. Asa ca am rezistat. Replicile si reactiile oamenilor adevarati se confundau in mintea mea cu realitatea si personajele construite si ma intrebam daca sa zic ceva sau nu, daca mai conteaza acum sau deja e tarziu. Imi spuneam ca sunt personaje acolo, ne jucam, e teatru, nu mai e realitatea, e o comedie la care oamenii desigur rad. Uite ca rad, ii vad aici langa mine cum rad si mie imi vine sa plang gandindu-ma la toate zilele alea cand as fi putut reactiona altfel si la toate momentele cand ar fi trebuit sa-mi dau seama ca locul meu nu e in firma aia.

E foarte greu sa-ti vezi amintirile jucate de actori. Esti acolo si nu esti, ei spun ce trebuie si parca nu si intr-un fel ai pierdut deja controlul, desi povestea curge, tu ai scris-o si e a ta, chiar daca nu in ordinea asta. E foarte greu de explicat pana si senzatia, asa ca n-am putut avea nici o reactie dupa ce am vazut tot textul citit. Mi-era mila de personajul bazat pe mine si imi revazusem multe greseli, asa ca nu eram pregatita pentru optimism. Am ocolit povestasii binevoitori de la Scrie care ar fi putut sa-mi spuna o parere proaspata, dar i-am ascultat la colt zicand ca le-a placut si ca e mai buna decat se asteptau. Am fugit pana sa ma prinda Vera sa ma intrebe cum a fost. Mi-am dat seama ca nu ma pot detasa dar am stat totusi cu echipa la o bere sperand ca o sa ma salveze. “Si cum ti s-a parut? Ai vazut ca am scos aia. Da, acuma curge mai bine. Da, imi imaginez ca nu e usor sa-ti vezi piesa jucata, mai ales fiind o poveste personala. Da, dramaturgii vor uneori sa-i omoare pe regizori tocmai pentru ca nu se pot detasa.” Imi face bine mereu interesul lor flatant si inca impresionant fata de parerea si viziunea mea asupra textului, desi uneori nu stiu ce sa le spun. Atunci ma trag un pas in spate cu grija si pornesc si eu de la personajele din piesa si construiesc de acolo un raspuns care sa duca textul inca putin mai sus. Trebuie sa fie bine pana la urma, avem premiera pe 26 mai si sper sa vina cat mai multi oameni care sa aiba o reactie. Pot si sa nu rada, doar sa traiasca ceva.

DSC_0110


Povesti de la repetitii- by Cosmin

 Sufrageria apartamentului meu închiriat se transformă pentru scena asta în bucătăria lui Rareș. E sâmbătă, am început repetițiile la 4 după-amiază și avem de gând să continuăm până spre 2-3 dimineața. Rareș e în mijlocul unei scrisori de despărțire. Ne întrebăm ce scrie. Eu nu mai știu conținutul originalului – până la urmă n-a fost atunci ruptura – așa că Ștefan, care-l joacă pe Rareș, improvizează. E încărcat cu energia scenelor jucate în ultimele ore. Știe care sunt motivele scrisorii. Știe că urmează să fie citită și răscitită de Andreea. Ia o hârtie și un pix și se apucă. Scena nu există ca atare. Pornim de la situații dezvoltate altfel sau doar menționate în text și testăm altele, noi. Mai vedem ce-o să rămână. Încercăm să fixăm piesa, etapele poveștii. Mai urmărim și să intre Oana și Ștefan în pielea personajelor, încât să poată interacționa neghidați de scenariu sau de indicații regizorale, ca și cum ar fi Andreea și Rareș și noi suntem martori. Sorin filmează, o să revăd înregistrările pentru că replicile mă fac uneori să-mi amintesc secvențe reale. Alteori sunt doar reacții firești, e orice tip cu tipa lui, în împrejurarea X. De ce nu te poți detașa puțin? îmi vine să-l trag uneori de mânecă pe Rareș, să-i sugerez o rezolvare mai bună.

 

În timp ce Ștefan /Rareș scrie, Oana /Andreea e cu Vera pe hol. V. a jucat rolul unei prietene în vizită. La sfârșit o să zică râzând că a tras de rol, minutele de primplan ale acestui personaj povestit de Rareș sumar. Aud fragmente din conversația lor de pe culoar în timp ce Rareș, rămas singur, își continuă scrisoarea de despărțire. Ele sporovăie undeva în fundal, au rămas în personaj. Se termină scena și sunt curios ce a însăilat Ștefan așa că iau hârtia, moment în care Sorin, luat de val, exclamă instinctiv, cu reproș, “Lasă-i-o și tu!”, ezit și mă întreb și eu ce m-a apucat să-mi bag nasul, după care mă dezmeticesc și protestez “da’ de ce”.

 

Nu e ușor pentru Ștefan să reacționeze în situații noi sau altele despre care îmi amintesc vag. L-a ajutat faptul că textul e scris din perspectiva mea, eu fiind punct de plecare pentru personajul pe care îl joacă – și în plus sunt pe-aproape, pentru întrebări. A început să înțeleagă mecanica lui Rareș și verifică: Rareș se simte nuștiucum? Rareș face nuștiuce? și eu doar confirm. Oana n-are avantajul ăsta dar se prinde oricum tot mai mult de dinamică. Până la urmă și personajul ei e construit tot din perspectiva mea, am încercat doar să-l fac cât mai empatic la cealaltă. Începe să pună de la ea, din stările ei și abia atunci, ciudat, iese ce-ar trebui.

 

E ca și cum am primit vizita spiritului Crăciunului trecut. Doar că nu e unul omniscient și clarvăzător, nu-ți arată cum au stat cu adevărat lucrurile. Ce vroia până la urmă Andreea atunci? Oare Rareș  știa de la bun început ce are de gând doar că propriul lui creier a reușit să-i ascundă, pentru că nu era în acord cu normele și cu propriile lui așteptări? Nu mi-e clar în permanență de ce ne străduim atât și nici ce-o să iasă și am senzația că nici celorlalți, li se pare doar că ar putea fi interesant. Angoasă. Puțin și senzația reconfortantă că, ok, e un experiment dar măcar e unul în care ne-am prins toți urechile, eu mai mult pentru că la mijloc sunt poveștile mele. E experiment în primul rând prin ceea ce facem și felul în care facem. Adică. Destule povești citite sau văzute pleacă din bio dar avem de-a face cu Autori care au un plan și extrag în Opera de artă din experiență cât și ce au nevoie. Or something. Așa-mi reprezentam eu procesul, cel puțin. Mare parte din text e alcătuit din exerciții de scris despre sine în cadrul unui atelier, fără pretenții, plecând de la niște întrebări, fără proiecția unei structuri, cu premisa sincerității. Nu-i de-ajuns. Abia acum încercăm să facem piesa rotundă dar folosindu-ne în continuare de indiciile întâmplărilor reale.

 

Mai e experiment și pentru că nu sunt profesionist, nu m-am gândit niciodată  să scriu pentru teatru. La care se adaugă faptul că  Ștefan o să debuteze pe scenă, e într-o altă grupă  de scriere, mai “mică”, în cadrul atelierului. I-am zis La bucătărie și la mare și e un spectacol în pregătire pentru data de 9 iunie, la Teatrul de Artă, în cadrul primului festival Scriedespretine, care se va desfășura începând cu 10 mai.

 

DSC03500

 


Primele repetitii- by Anca

In ultima vreme nu am prea dormit noptile. De fericire si de frica. Se intampla unul din cele
mai faine lucruri pe care le-am trait vreodata: repetitiile la piesa mea, „Ultimii eroi”. Este o
piesa despre un grup de adolescenti dintr-un oras de provincie care viseaza la Bucuresti cu
gandul ca, atunci cand vor ajunge acolo, li se vor rezolva toate problemele ca prin minune.
Intre timp, trec prin intamplari mai mult sau mai putin normale.

Marturisesc, sunt destul de indragostita de echipa de actori + regizoare care lucreaza pe acest
proiect (Catalina, Lucian, Iulia, Sever, Ilinca). Dupa fiecare repetitie imi vine sa ii umplu pe
Vera si pe Sorin de SMS-uri si mail-uri cu „wow” si „ce tare!!!”. Atat la improvizatii, cat
si atunci cand se repeta scenele, ii banui pe actori ca au fost acolo cand s-au intamplat toate
lucrurile despre care am scris pentru ca reusesc sa redea atat de bine tensiunea si chiar si
gesturile mici (de care nu le-am spus). Sa scrii o piesa de teatru bazata pe experiente personale
si apoi sa vezi cum se joaca intamplarile tale pe scena…este o experienta prin care, zic eu, toti
ar trebui sa trecem. Ai impresia ca dupa ce se termina atelierele Scrie despre Tine, experienta
SDT nu poate deveni mai tare de atat…ei, bine…sa te tii la repetitii! Si inca nu pot sa imi
imaginez cum va fi la premiera.

Euforia de dupa repetitii ma tine si noaptea, cum ziceam: imi amintesc piesele pe care le
ascultam in perioada aia, le trimit catre Lucian, Catalina si Ilinca pentru a reusi sa redam cat
mai bine atmosfera de atunci, primesc link-uri inapoi catre piese si mai faine, scotocesc prin
sifonier dupa haine din perioada mea rock si accesorii pentru costumatie, o nebunie. Ma simt
ca la 15, 16, 17 ani. Le duc unul din jurnalele in care scriam, scrisori primite de la el. Imi
amintesc prin ce treceam cu cei doi iubiti din liceu, cat de penibile sau amuzante au fost unele
faze, cat haos era in capul meu atunci si, pe masura ce ei diseca personajele Tudor, Maia si
Vlad pentru a le intelege mai bine, incep sa inteleg si eu de x s-a purtat asa si y s-a purtat asa.

Apoi, apare singura mea frica: sa nu ii expun prea mult pe unii dintre oamenii despre care
povestesc in piesa. Pentru ca eu la Scrie despre Tine am invatat sa imi asum, sa spun „asta
sunt” fara a incerca sa ma scuz in vreun fel, sa trec peste, eu nu am o problema. Dar emotiile
cu cine va veni la piesa or sa fie mereu. Cine va veni si cum se va vedea pe scena. Desi, in
mare parte, se stiu care sunt, au citit piesa si m-au incurajat. Amintindu-mi asta, ma mai
calmez.

Ma intalnesc cu Ilinca sa vorbim despre regie intr-un bar si fix cand intram incepe una din
melodiile pe care le ascultam in liceu, ca prin magie. „Tu si energiile tale” imi spune Ilinca, la
care fac ochii mari ca un copil la vata pe bat atunci cand imi spune ideile pe care le are pentru
decor si ca a stat pana la 5 dimineata ascultand muzica pe care am trimis-o si amintindu-si ce
asculta si ea cu gasca ei in liceu. Sunt in continuu uimita de cat de implicati sunt toti in piesa.
Cum actorii intra in toate starile prin care am trecut noi, cum empatizeaza, cum se schimba la
fata, cum iau toate emotiile la rand, cum imi pun intrebari la care nici nu m-as fi gandit, cum
isi propun sa se poarte cel putin o jumatate de ora pe zi asa cum s-ar purta personajul lor.

Cu alte cuvinte, pe 6 iunie, la teatrul Apropo, are loc premiera piesei care m-a transformat
intr-o pasare de noapte.

(text de

Anca Stefan)

anca1

 


Echipa experimentala SDT

afis-festival-e1366210507541

Cui ne spunem povestile? De obicei prietenilor si familiei. Cu Scrie despre Tine, pentru prima oara intr-un eveniment de o asemenea amploare, un numar mare de povesti si experiente personale se lanseaza in spatiul public, intr-un exercitiu de sinceritate al povestitorilor fata de “straini”.
Festivalul Scrie despre Tine isi propune, pe langa piesele de teatru prezentate, sa documenteze ce inseamna “strain” in Romania 2013. Fie ca e vorba de strainii din autobuz, sau de cei cu care imparti locul de munca, de cei plecati “afara” sau de cei din alte orase, vrem sa aflam si sa documentam ce se intampla cand se produce “intalnirea”.
Timp de 30 de zile, membrii echipei experimentale vor documenta diverse sensuri si semnificatii ale notiunii de “strain”, prin exercitii de scris, interviuri si activitati performative.

Ce se intampla concret?

Fiecare zi din cadrul Festivalului va avea cate o tema. Temele vor fi documentate prin exercitii specifice, interviuri, exercitii de observatie, fotografie, sunet, video. Ca sa fii jucator in echipa experimentala, trebuie sa iti alegi minim 5 teme din cele 30, pe care sa le documentezi prin exercitiile propuse de antrenori. Toate materialele rezultate din documentare vor fi publicate pe site-ul proiectului, iar la sfaristul lunii iulie o parte din materialele generate prin aceasta arhivare vor fi publicate in primul numar al revistei Scrie despre Tine. Putem comunica si “la distanta”, asa ca primim cu bucurie si propuneri din afara Bucurestiului.

Membrii echipei experimentale care in mai si iunie vor fi in Bucuresti, vor avea acces la toate evenimentele din cadrul Festivalului si la atelierele deschise Scrie despre Tine.

Cum functioneaza?

Ca sa faci parte din echipa experimentala trimite-ne un mail cu subiectul “Vreau sa fac parte din echipa experimentala”.

Apoi vei primi temele de investigat si exercitiile propuse de antrenori, alaturi de programul Festivalului si alte instructiuni de functionare a echipei.