cincisprezece aprilie

Omul modern e indemnat sa isi petreaca timpul singur, in fata fricilor lui. In cele 5% cat vine in contact cu alti oameni, adica face schimb de energie, de obicei o face doar pentru a fugi ingrozit inapoi in sine, pentru a isi mai pune 100 de intrebari despre “a fost bine ce am facut?/ oare ce fac acum? ” sau alte analize prelungite ale momentului care tocmai a trecut.

Omul modern trebuie sa aiba mereu langa el un calculator, un telefon sau un televizor cu care sa sa se tina ocupat.

Omul modern e mai mereu ocupat. Unori foarte ocupat, extrem de ocupat, foarte rar “liber”. Are “timp liber” si “timp ocupat”.

In general, nu are timp. Nu vrea sa piarda timpul. Foarte mult din viata lui se construieste pe divizarea, programarea si planificarea acestui “timp”.

Cand e deprimat, isi cumpara ceva frumos sa se linisteasca.

Omul modern e cam mereu deprimat, autist si singur. Ca sa uite asta, isi indreapta privirea catre lucruri frumoase, luminoase, flori, animale de casa, peisaje cu munti sau calatorii de cateva saptamani intr-o tara exotica. Sau in alte cazuri- alcool, sex interzis, droguri, junk sau experiente mistice. Sau in alte cazuri, se dedica trup si suflet unor cauze: sa faca bani sau sa schimbe lumea.

Omul modern cand nu e deprimat, e harnic. Isi pune deadline-uri, isi da termene, promite lucruri pe care nu le poate indeplini si apoi, cu o ravna maxima, se pedepseste ca nu si-a respectat promisiunile, si intra din nou in depresie.

Cand apare vreun pericol, e “panica”. Cand nu e panica, si dispare pericolul, simte o bucurie si o recunostiinta imensa pentru ca nu s-a intamplat (inca) nimic rau.

Omul modern este invatat sa reactioneze emotional la cifre. Inca de mic, se bucura daca vede “10” si il apuca durerea de stomac daca vede “4”. Asa incepe totul, lent si cu picatura. Dupa ce in clasa intai invata sa faca legatura intre cifra 4 si emotia negativa, va fi mult mai usor peste ani sa reactioneze emotional pozitiv cand vede un zero in plus la salariu.

Omul modern “gandeste mare”, thinks big, nu se lasa. Niciodata nu se lasa.

Uneori, viseaza sa iasa din schema.

Omul modern isi mai rupe din cand in cand capul, cu o bere sau cu o friptura in post, sau cu un joint cand se lasase de cinci luni, sau cu o noapte nebuna in club, 5 pastile si un sex in grup, ca sa iasa din schema. Dupa aceea, reintra in schema.

Omul modern e programat sa isi faca rau, sa consume lucruri toxice, sau sa se hraneasca cu proiectii toxice, sa iubeasca “persoana gresita”, sa isi doreasca ce nu poate avea. Ca si filmele, media, clipurile si plasmele care il inconjoara, omul modern e 95% proiectie: proiecteaza sentimente, proiecteaza planuri, proiecteaza frici, anticipeaza, calculeaza, unelteste, gandeste, analizeaza, fantazeaza. Uneori, una din proiectii este ca undeva candva va pleca la tara si va lasa “toate astea” deoparte, si va uita, si se va uita la grauri si la campul intins sau va creste un rasad de rosii.

Omul modern e mereu inconjurat de ecrane, filme, plasme, imagini, branduri. Constructii facute de ceilalti oameni pentru a ii ocupa creierul.

Omul modern trebuie sa se trezeasca la o anumita ora, altfel se va simti vinovat toata ziua. Omul modern e programat sa creada ca “e vina lui”. Exact asa cum mi s-a spus mie la scoala cand nu am mai vrut sa intru in examen in anul 2 pentru ca am vrut sa lucrez un text prea lung si complicat, si le-am spus colegilor ca nu mai intram in examen, ca n-am gestionat bine repetitiile, si un profesor m-a certat: “Nu recunoaste asta in fata actorilor”, mi-a spus. “Orice ar fi, trebuie sa ii faci pe ei sa creada ca sunt vinovati. Nu iti arata slabiciunea in fata lor.”.

Omul modern trebuie sa fie poker face. Chiar daca e cacat de frica pe dinauntru, mort de mahmureala sau pur si simplu plictist de moarte, trebuie s-o joace tare, “sa nu arate”. Sa isi puna tocuri daca merge la intalnire, sa se dea cu fard daca are o vanataie. Sa isi puna camasa aia si sa zambeasca. Omul modern “e ok”.

Omul modern e incurajat sa nu vorbeasca cu strainii, sa tina totul sub pres, sa nu dea din casa.

Omul modern nu poate sta pe loc. E ADD, ADHD, si orice altceva. E mereu in miscare.

Si mai ales, mai ales si mai presus de toate, omul modern “nu e atent”. “Scuze, n-am fost atent, spune el. Poti sa mai zici o data?” sau “Eram cu mintea in alta parte” sau “n-am observat” sau “da, da, da”, sperand sa nu se observe ca el nu mai asculta demult. Mereu in jurul lui apar chestii care ii distrag atentia si ii fragmenteaza firul gandurilor- o notificare pe Facebook, un mesaj pe telefon, ceva nou de facut de care ai uitat, un clip care iti place, o melodie care iti aduce aminte de ceva, un link, un task, un reminder, un mail de dat, o reclama pe strada.

Omul modern e incurajat sa joace mai multe roluri- la office sa fie eu cel de la office, acasa eu cel de acasa, in pat- “nebun sau inocent”, dupa cum ne arata filmele cu lumina portocaliu-pasionala. Desi cel mai puternic schimb de energie e sexul, omul modern a fost invatat fie sa ii fie rusine de el, fie sa il mecanizeze mimetic ca sa fie “perfect ca in filme”.

Omului modern ii e rusine cu corpul lui. Asta e unul din motivele pentru care se uraste, dar asta e ura adanca, poate cea mai intima, despre care aproape niciodata nu vorbeste. De obicei se preface ca nu are nici o problema cu asta desi evita cat poate sa se uite dezbracat in oglinda. Ii e rusine cu celulita aia care nu se mai da jos oricat ai freca la ea cu 1000 de crème, de cosurile alea care nu mai trec, de burta aia care a crescut parca peste noapte, de parul ala care i-a acoperit umerii. “Trebuie sa facem ceva” isi spune de fiecare data cand se uita in oglinda, stiind in acelasi moment ca se va dezamagi cu prima ocazie.

Omul modern e programat sa se dezamageasca.

Omul modern isi imparte timpul si crede cu religiozitate in ceas. De la 2 la 4 fac asta, apoi de la 4 la 8 asta. Omul modern alearga sa umple multe casute, eficient, asa cum si le-a stabilit, si apoi cade mandru dupa ce le-a bifat pe toate. Daca a bifat casutele e bine, Daca nu le-a bifat, e panica.

Cand lucrurile nu mai sunt facute asa cum erau programate in casute, omul modern reactioneaza nevrotic, fie extrem zen, fie extrem nervos. Are mari probleme in a se readapta.

Omul modern isi face foldere. Genti. Imparte lucrurile. Face ordine. Aseaza lucrurile la loc. Isi aranjeaza avutia. Isi muta dintr-un loc in altul mobila in casa. Isi programeaza “cafeaua aia” cu “prietenii”.

Timp egal bani, imi repetau aproape obsesiv acum cateva luni unii la un curs de afaceri. Timp egal bani, si ma priveau asa cu niste ochi cumva psihotici. Timp egal bani. Mi-am repetat si am tot mestecat chestia asta in cap multa vreme, de atunci- aproape de un an. Adica doua abstractii. Timp egal bani. Banii sunt ceva abstract, niste cifre sau niste hartii care iti indica “o posibilitate”. Timpul la fel, un fel de a proiecta si controla realitatea intr-o schema perfecta ca sa iti aduca ce vrei tu.

Nu stiu de unde pornisem, dar ideile astea mi se invart in cap zilele astea, apropo de presiunea cumva falsa care se apropie cu acest “festival”, in sine un cuvant abstract, “festival”, care atrage dupa sine toate proiectiile celor din jur- “e greu sa pregatesti un festival/faceti un festival?/ wow, si se joaca atatea piese in festivalul vostru?”. “Festival”, “piesa”, “premiere”, “finantare”, cuvinte care provoaca reactii extreme, sprancene ridicate, respiratii accelerate, voci pitigaiate, “vine festivalul”, “cred ca esti tare ocupata”.

Meditez la aceste lucruri in timp ce sper ca apa pe care mi-am pus-o in cada azi dimineata la ora 10 si am reincalzit-o de vreo 5 ori, sa nu se raceasca de tot. Undeva trainingul meu de om modern mi-a spus- “ti-ai pus apa aia, du-te si fa baie o data, nu mai lasa lucrurile asa neterminate”. A, da, asta e inca una- omul modern lasa lucrurile in proportie de 90% neterminate, de aceea are o mandrie extrema cand reuseste sa duca ceva “la capat”.

In timp ce ma pregateam sa merg la baie, m-am trezit ca m-am asezat la calculator si am scris aceste randuri. Dupa ce am pus apa de dimineata, am curatat casa. Azi noapte si ieri am avut o filmare, si ieri un atelier.

Si alaltaieri repetitii, vreo 3, dintre care cea de dimineata m-a facut sa plang la fiecare scena din cele 5 repetate. Asa e cand ai actori buni. Eu de obicei cand repetitia e intensa, plang. Ori de tristete, ori de bucurie. Alta indicatie in calitate de “regizor” nu stiu sa dau, decat atentia mea si disponibilitatea de a plange la 5 scene din 5.

Cand am vazut spectacolul cu “Solpadeine is my boyfriend”, am plans suvoi de la minutul zece pana la final. Apoi am reusit ca prin magie sa aducem acest spectacol in Romania, ca sa se joace in deschiderea festivalului.

Dupa acest weekend “ocupat”, in care omul modern a spus ca profita de aceasta zi sa se linisteasca si “sa termine” tot ce mai era de facut, dar nu a apucat sa: faca programul, termine textele alea, puna materialele de la Solpadeine, dea feedback la A., feedback la L, raspunda la mailuri, au urmat cateva ore de agitatie, timp in care cumva am meditat la toate aceste lucruri, si m-am intrebat daca in urmatoarele doua luni voi reusi sa mai fiu si altceva decat acest om modern haituit, incercanat, mancand haotic, si cu o durere acuta in talpa stanga, care arata ca o combinatie de hiena cu pui de caprioara, care si-a pus in cap sa “faca un festival”, si acum pentru ca “vine festivalul” incepe sa “nu mai aiba timp” si sa se agite ca o gaina fara cap. Acest om de care m-am plictisit atat de tare.

Ceva, instinctiv, imi spune cand ma conectez la oricine dintre colegii mei de proiect si la nevoia tuturor, autentica, de a scrie, ca omul asta modern e ca o coaja care se poate desprinde, ca in spatele lui poate sa mai fie ceva, altceva, ceva mai bogat si de un million de ori mai semnificativ, ceva nou. Ca acest “festival”, un cuvant déjà golit de sens (poate la anul ii zicem altfel, poate ii zicem “carnaval”), ar trebui sa fie o ocazie de sarbatoare, nu de stres, nu de “vine serbarea si eu nu mi-am invatat poezia”. Ca piesele astea pe care le repetam sunt o sarbatoare in sine, si ca e al naibii de bine sa stii ca pe piata asta plina de Take si Ianke si Faust si Caragiale si dramaturgi contemporani consacrati in alte tari, apar povesti atat de proaspete, de umane, de imperfecte si de sarite din schema, spectacole si povesti care reprezinta oameni, oameni slabi, speriati, nevrotici, deprimati, oameni vii, care isi permit sa faca greseli, care incearca sa isi asume povestile, care incearca sa isi priveasca in fata persoana. Si care habar n-au ce se intampla cu ei. Asa cum si eu acum, care intre timp am facut baia am si mancat, si m-am intors tot la acest text, si inca “nu m-am apucat” de lucrurile de pe lista, cu deadline-urile lor, ce cuvant stupid, dead line. Si pentru ca nu stiam ce poza sa pun la postul asta, iat-o pe Stefanie, al carei spectacol deschide festivalo-carnavalul, cu al sau “Solpadeine is my boyfriend”.

Image 1 _ Solpadeine Is My Boyfriend _ Maciej Staroniewicz

 

 

 

Advertisements

5 Comments on “cincisprezece aprilie”

  1. […] text a fost preluat de pe blogul Scrie despre tine. Scrie despe tine este un atelier de dramaturgie și dezvoltare personală, în care poți să […]

  2. […] azi într-un articol inspirant preluat de pe blogul Scrie despre tine ce găzduiește un atelier de dramaturgie și dezvoltare personală, în care, sub îndrumarea […]

  3. […] text a fost preluat de pe blogul Scrie despre tine. Scrie despe tine este un atelier de dramaturgie și dezvoltare personală, în care poți să […]


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s