Solpadeine is my Boyfriend, in Bucharest on the 10th and 11th of May

Solpadeine is my boyfriend

Vineri 10 si sambata 11 mai, ora 19.00, la Teatrul Act.

De/Cu: Stefanie Preissner

Regia: Gina Moxley

Producator: Kate Ferris

Ce se întâmplă cu clovnul clasei atunci când se termină şcoala, iar el nu mai este amuzant?solpadeine

Bem, fumăm, dansăm, mâncăm, rezervăm online şi facem bagajele, ne închidem telefoanele, ne deschidem calculatoarele, ne conectăm şi ne autentificăm, ne prefacem. TU ce faci ca să evadezi?

“Solpadeine is my boyfriend” povesteşte despre o generaţie căreia i s-a promis totul: o viaţă cu stabilitate financiară şi siguranţa unui serviciu, dar care se trezeşte acum stând la coadă fie la aeroport pentru a emigra, fie la biroul de protecţie socială pentru a solicita ajutor social.

“o comedie neagră, încântătoare şi inteligentă, un spectacol tur de forţă susţinut de o singură actriţă.” examiner.com

“o reprezentare surprinzătoare, fără compromisuri şi totuşi plină de umor a emigrării, dependenţei şi a excluderii (sociale)”.collegetribune.ie

” Timp de o ora cat se intampla spectacolul, Stephanie vorbeste in rime, schimba conventiile, stand-up, rima, povestire, monolog. Te gandesti pe rand la Ally G, Little Britain, Shakespeare. Foloseste cele doua elemente de decor in toate felurile pentru a ilustra fragmente de poveste. Alearga, se tavaleste, se epuizeaza, loveste sacul, loveste sacul de box, se taraste, bea apa, cade, se ridica, se imbraca, se dezbraca, si bea un pahar de Solpadeine.

Textul este scris de ea, despre ea. Ii povestim despre ce facem si hotaram ca trebuie neaparat sa o chemam in Bucuresti cu spectacolul asta. Ea ne spune din nou ca ar vrea sa vina sa lucreze in Bucuresti pentru ca i-ar placea sa joace undeva unde nu o sa vina sa o vada familia ei.” (Fragment din Jurnalul Scrie despre Tine la Absolut Dublin Fringe)

Spectacolul este subtitrat in limba romana.

Spectacolul “Solpadeine is my boyfriend” se va juca in deschiderea Festivalului Scrie despre Tine.

Intrarea este libera.

Festivalul Scrie despre Tine prezinta in premiera 5 spectacole de teatru reprezentand prima stagiune romaneasca de texte scrise documentand experiente personale, scrise de persoane fara experienta in domeniul artistic, si documentand povesti si intamplari reale din zilele noastre.

Festivalul se desfasoara sub inaltul patronaj al Ambasadei Irlandei in Romania

Pentru program si rezervari la evenimente, urmariti www.scriedespretine.com

Blogul spectacolului

———–

Solpadeine is my Boyfriend

Friday the 10th of May and Saturday the 11th, 19.00

Teatrul Act, Bucharest

Writer/Performer: Stefanie Preissner
Director: Gina Moxley
Producer/Production Manager: Kate Ferris

What happens when the class clown graduates and is no longer funny?

We drink, we smoke, we dance, we eat, we book online and pack suitcases, we turn off our phones, we turn on our computers, we log in and log on, we pretend. What do YOU do to escape?

Solpadeine Is My Boyfriend is about generation who were promised everything; a life of financial stability and job security but they now find themselves queuing either at the airport to emigrate or the social welfare office to sign on.

“a dark, delightful and intelligent comedy, a one woman tour de force” examiner.com

“a staggering, uncompromising yet hilarious account of emigration, addiction and rejection” collegetribune.ie

“Sopladeine is my boyfriend”  is invited to open the Write about You Festival, a young independent theatre festival performed between the 10th of May and 10th of June in Bucharest.

The show is performed in English, with romanian subtitles.

Free entrance.

——-

Write About You Festival is the first theater festival in Romania that showcases plays written by people with no experience in drama, based exclusively on their life stories.

It is a part of the Write About You project, which has been documenting stories from present-day Romania since 2010, together with over 100 participants of all ages. It has created 5 complete new plays that will premiere in the festival, while dozens of other texts are still in production, with topics ranging from adolescence to weight struggles, lost love to job dissatisfaction and from sex chat rooms to abortion.

The Festival is held under the patronage of the Irish Embassy to Romania.

 

 

Advertisements

cincisprezece aprilie

Omul modern e indemnat sa isi petreaca timpul singur, in fata fricilor lui. In cele 5% cat vine in contact cu alti oameni, adica face schimb de energie, de obicei o face doar pentru a fugi ingrozit inapoi in sine, pentru a isi mai pune 100 de intrebari despre “a fost bine ce am facut?/ oare ce fac acum? ” sau alte analize prelungite ale momentului care tocmai a trecut.

Omul modern trebuie sa aiba mereu langa el un calculator, un telefon sau un televizor cu care sa sa se tina ocupat.

Omul modern e mai mereu ocupat. Unori foarte ocupat, extrem de ocupat, foarte rar “liber”. Are “timp liber” si “timp ocupat”.

In general, nu are timp. Nu vrea sa piarda timpul. Foarte mult din viata lui se construieste pe divizarea, programarea si planificarea acestui “timp”.

Cand e deprimat, isi cumpara ceva frumos sa se linisteasca.

Omul modern e cam mereu deprimat, autist si singur. Ca sa uite asta, isi indreapta privirea catre lucruri frumoase, luminoase, flori, animale de casa, peisaje cu munti sau calatorii de cateva saptamani intr-o tara exotica. Sau in alte cazuri- alcool, sex interzis, droguri, junk sau experiente mistice. Sau in alte cazuri, se dedica trup si suflet unor cauze: sa faca bani sau sa schimbe lumea.

Omul modern cand nu e deprimat, e harnic. Isi pune deadline-uri, isi da termene, promite lucruri pe care nu le poate indeplini si apoi, cu o ravna maxima, se pedepseste ca nu si-a respectat promisiunile, si intra din nou in depresie.

Cand apare vreun pericol, e “panica”. Cand nu e panica, si dispare pericolul, simte o bucurie si o recunostiinta imensa pentru ca nu s-a intamplat (inca) nimic rau.

Omul modern este invatat sa reactioneze emotional la cifre. Inca de mic, se bucura daca vede “10” si il apuca durerea de stomac daca vede “4”. Asa incepe totul, lent si cu picatura. Dupa ce in clasa intai invata sa faca legatura intre cifra 4 si emotia negativa, va fi mult mai usor peste ani sa reactioneze emotional pozitiv cand vede un zero in plus la salariu.

Omul modern “gandeste mare”, thinks big, nu se lasa. Niciodata nu se lasa.

Uneori, viseaza sa iasa din schema.

Omul modern isi mai rupe din cand in cand capul, cu o bere sau cu o friptura in post, sau cu un joint cand se lasase de cinci luni, sau cu o noapte nebuna in club, 5 pastile si un sex in grup, ca sa iasa din schema. Dupa aceea, reintra in schema.

Omul modern e programat sa isi faca rau, sa consume lucruri toxice, sau sa se hraneasca cu proiectii toxice, sa iubeasca “persoana gresita”, sa isi doreasca ce nu poate avea. Ca si filmele, media, clipurile si plasmele care il inconjoara, omul modern e 95% proiectie: proiecteaza sentimente, proiecteaza planuri, proiecteaza frici, anticipeaza, calculeaza, unelteste, gandeste, analizeaza, fantazeaza. Uneori, una din proiectii este ca undeva candva va pleca la tara si va lasa “toate astea” deoparte, si va uita, si se va uita la grauri si la campul intins sau va creste un rasad de rosii.

Omul modern e mereu inconjurat de ecrane, filme, plasme, imagini, branduri. Constructii facute de ceilalti oameni pentru a ii ocupa creierul.

Omul modern trebuie sa se trezeasca la o anumita ora, altfel se va simti vinovat toata ziua. Omul modern e programat sa creada ca “e vina lui”. Exact asa cum mi s-a spus mie la scoala cand nu am mai vrut sa intru in examen in anul 2 pentru ca am vrut sa lucrez un text prea lung si complicat, si le-am spus colegilor ca nu mai intram in examen, ca n-am gestionat bine repetitiile, si un profesor m-a certat: “Nu recunoaste asta in fata actorilor”, mi-a spus. “Orice ar fi, trebuie sa ii faci pe ei sa creada ca sunt vinovati. Nu iti arata slabiciunea in fata lor.”.

Omul modern trebuie sa fie poker face. Chiar daca e cacat de frica pe dinauntru, mort de mahmureala sau pur si simplu plictist de moarte, trebuie s-o joace tare, “sa nu arate”. Sa isi puna tocuri daca merge la intalnire, sa se dea cu fard daca are o vanataie. Sa isi puna camasa aia si sa zambeasca. Omul modern “e ok”.

Omul modern e incurajat sa nu vorbeasca cu strainii, sa tina totul sub pres, sa nu dea din casa.

Omul modern nu poate sta pe loc. E ADD, ADHD, si orice altceva. E mereu in miscare.

Si mai ales, mai ales si mai presus de toate, omul modern “nu e atent”. “Scuze, n-am fost atent, spune el. Poti sa mai zici o data?” sau “Eram cu mintea in alta parte” sau “n-am observat” sau “da, da, da”, sperand sa nu se observe ca el nu mai asculta demult. Mereu in jurul lui apar chestii care ii distrag atentia si ii fragmenteaza firul gandurilor- o notificare pe Facebook, un mesaj pe telefon, ceva nou de facut de care ai uitat, un clip care iti place, o melodie care iti aduce aminte de ceva, un link, un task, un reminder, un mail de dat, o reclama pe strada.

Omul modern e incurajat sa joace mai multe roluri- la office sa fie eu cel de la office, acasa eu cel de acasa, in pat- “nebun sau inocent”, dupa cum ne arata filmele cu lumina portocaliu-pasionala. Desi cel mai puternic schimb de energie e sexul, omul modern a fost invatat fie sa ii fie rusine de el, fie sa il mecanizeze mimetic ca sa fie “perfect ca in filme”.

Omului modern ii e rusine cu corpul lui. Asta e unul din motivele pentru care se uraste, dar asta e ura adanca, poate cea mai intima, despre care aproape niciodata nu vorbeste. De obicei se preface ca nu are nici o problema cu asta desi evita cat poate sa se uite dezbracat in oglinda. Ii e rusine cu celulita aia care nu se mai da jos oricat ai freca la ea cu 1000 de crème, de cosurile alea care nu mai trec, de burta aia care a crescut parca peste noapte, de parul ala care i-a acoperit umerii. “Trebuie sa facem ceva” isi spune de fiecare data cand se uita in oglinda, stiind in acelasi moment ca se va dezamagi cu prima ocazie.

Omul modern e programat sa se dezamageasca.

Omul modern isi imparte timpul si crede cu religiozitate in ceas. De la 2 la 4 fac asta, apoi de la 4 la 8 asta. Omul modern alearga sa umple multe casute, eficient, asa cum si le-a stabilit, si apoi cade mandru dupa ce le-a bifat pe toate. Daca a bifat casutele e bine, Daca nu le-a bifat, e panica.

Cand lucrurile nu mai sunt facute asa cum erau programate in casute, omul modern reactioneaza nevrotic, fie extrem zen, fie extrem nervos. Are mari probleme in a se readapta.

Omul modern isi face foldere. Genti. Imparte lucrurile. Face ordine. Aseaza lucrurile la loc. Isi aranjeaza avutia. Isi muta dintr-un loc in altul mobila in casa. Isi programeaza “cafeaua aia” cu “prietenii”.

Timp egal bani, imi repetau aproape obsesiv acum cateva luni unii la un curs de afaceri. Timp egal bani, si ma priveau asa cu niste ochi cumva psihotici. Timp egal bani. Mi-am repetat si am tot mestecat chestia asta in cap multa vreme, de atunci- aproape de un an. Adica doua abstractii. Timp egal bani. Banii sunt ceva abstract, niste cifre sau niste hartii care iti indica “o posibilitate”. Timpul la fel, un fel de a proiecta si controla realitatea intr-o schema perfecta ca sa iti aduca ce vrei tu.

Nu stiu de unde pornisem, dar ideile astea mi se invart in cap zilele astea, apropo de presiunea cumva falsa care se apropie cu acest “festival”, in sine un cuvant abstract, “festival”, care atrage dupa sine toate proiectiile celor din jur- “e greu sa pregatesti un festival/faceti un festival?/ wow, si se joaca atatea piese in festivalul vostru?”. “Festival”, “piesa”, “premiere”, “finantare”, cuvinte care provoaca reactii extreme, sprancene ridicate, respiratii accelerate, voci pitigaiate, “vine festivalul”, “cred ca esti tare ocupata”.

Meditez la aceste lucruri in timp ce sper ca apa pe care mi-am pus-o in cada azi dimineata la ora 10 si am reincalzit-o de vreo 5 ori, sa nu se raceasca de tot. Undeva trainingul meu de om modern mi-a spus- “ti-ai pus apa aia, du-te si fa baie o data, nu mai lasa lucrurile asa neterminate”. A, da, asta e inca una- omul modern lasa lucrurile in proportie de 90% neterminate, de aceea are o mandrie extrema cand reuseste sa duca ceva “la capat”.

In timp ce ma pregateam sa merg la baie, m-am trezit ca m-am asezat la calculator si am scris aceste randuri. Dupa ce am pus apa de dimineata, am curatat casa. Azi noapte si ieri am avut o filmare, si ieri un atelier.

Si alaltaieri repetitii, vreo 3, dintre care cea de dimineata m-a facut sa plang la fiecare scena din cele 5 repetate. Asa e cand ai actori buni. Eu de obicei cand repetitia e intensa, plang. Ori de tristete, ori de bucurie. Alta indicatie in calitate de “regizor” nu stiu sa dau, decat atentia mea si disponibilitatea de a plange la 5 scene din 5.

Cand am vazut spectacolul cu “Solpadeine is my boyfriend”, am plans suvoi de la minutul zece pana la final. Apoi am reusit ca prin magie sa aducem acest spectacol in Romania, ca sa se joace in deschiderea festivalului.

Dupa acest weekend “ocupat”, in care omul modern a spus ca profita de aceasta zi sa se linisteasca si “sa termine” tot ce mai era de facut, dar nu a apucat sa: faca programul, termine textele alea, puna materialele de la Solpadeine, dea feedback la A., feedback la L, raspunda la mailuri, au urmat cateva ore de agitatie, timp in care cumva am meditat la toate aceste lucruri, si m-am intrebat daca in urmatoarele doua luni voi reusi sa mai fiu si altceva decat acest om modern haituit, incercanat, mancand haotic, si cu o durere acuta in talpa stanga, care arata ca o combinatie de hiena cu pui de caprioara, care si-a pus in cap sa “faca un festival”, si acum pentru ca “vine festivalul” incepe sa “nu mai aiba timp” si sa se agite ca o gaina fara cap. Acest om de care m-am plictisit atat de tare.

Ceva, instinctiv, imi spune cand ma conectez la oricine dintre colegii mei de proiect si la nevoia tuturor, autentica, de a scrie, ca omul asta modern e ca o coaja care se poate desprinde, ca in spatele lui poate sa mai fie ceva, altceva, ceva mai bogat si de un million de ori mai semnificativ, ceva nou. Ca acest “festival”, un cuvant déjà golit de sens (poate la anul ii zicem altfel, poate ii zicem “carnaval”), ar trebui sa fie o ocazie de sarbatoare, nu de stres, nu de “vine serbarea si eu nu mi-am invatat poezia”. Ca piesele astea pe care le repetam sunt o sarbatoare in sine, si ca e al naibii de bine sa stii ca pe piata asta plina de Take si Ianke si Faust si Caragiale si dramaturgi contemporani consacrati in alte tari, apar povesti atat de proaspete, de umane, de imperfecte si de sarite din schema, spectacole si povesti care reprezinta oameni, oameni slabi, speriati, nevrotici, deprimati, oameni vii, care isi permit sa faca greseli, care incearca sa isi asume povestile, care incearca sa isi priveasca in fata persoana. Si care habar n-au ce se intampla cu ei. Asa cum si eu acum, care intre timp am facut baia am si mancat, si m-am intors tot la acest text, si inca “nu m-am apucat” de lucrurile de pe lista, cu deadline-urile lor, ce cuvant stupid, dead line. Si pentru ca nu stiam ce poza sa pun la postul asta, iat-o pe Stefanie, al carei spectacol deschide festivalo-carnavalul, cu al sau “Solpadeine is my boyfriend”.

Image 1 _ Solpadeine Is My Boyfriend _ Maciej Staroniewicz

 

 

 


Prima repetitie, by Corina (11.04)

E 11 noaptea. Stau in pat si incerc sa-mi dau seama cum sa incep. Imi vin multe variante, cu oboseala, cu oamenii, cu cel de-al doilea atelier pe care l-am tinut vreodata, cu repetitiile, cu ce am mai scris si ce mai am de scris. Eu sunt in Scrie despre Tine de doi ani si aproape jumate. Am scris o piesa, am impresariat altele, am vorbit cu oameni, am printat afise, am lipit afise, am trimis comunicate de presa, am explicat de fiecare data cand venea vorba despre ce e vorba in atelier sau in piese, am pus logouri in Photoshop si mi-am cerut scuze in numele echipei cand s-a imbolnavit cate un actor sau pur si simplu a aparut vreo problema de netrecut. Se intampla, lucram cu oameni si ne invatam unii pe altii cum e sa fii om. Iar daca am descoperit ceva in atelierul asta, e ca deschiderea adevarata fata de ceilalti iti aduce mult mai mult decat tacerea, decat sarcasmul si decat toate incercarile astea ale noastre de a fi puternici in ochii altora. Dar sa revenim. Eu am scris un text despre viata mea la birou, alaturi de doi oameni cu care am lucrat cam doi ani plini de povesti si initial am fost dezamagita ca scriu o piesa despre publicitate, lucrand in publicitate, pentru ca mi se parea cel mai mare cliseu. De ce nu puteam sa scriu si eu despre relatii de dragoste, ca si colegii mei? De ce eu? Of of. Pai…pentru ca ala e un univers pe care il cunosc. Cand Seba se ridica si vrea sa isi puna o cafea, mi s-ar parea natural sa aiba in mana o tigara pe care o ruleaza. Sa aiba pe masa tutun si foite, iar Matei sa-si fumeze tigara clasica langa el, in timp ce vorbesc despre femei. Eliza e uitata in coltul ei, destul de aproape ca sa devina curioasa dar destul de departe ca sa nu conteze in discutie. Matei intreaba, Seba povesteste despre gagicute si nu pricepe de ce Matei a stat in casa. Dar Matei e cuminte acum, traieste prin Seba si e mult mai retinut decat baiatul pe care se bazeaza personajul, dar e vorba de viziune regizorala aici si imi dau seama ca sunt singura care il cunoaste pe adevaratul Matei si ca nu poti sa manevrezi actorii cum vrei tu. Ei sunt oameni si sunt actori buni, Corina, nu e realitate aici. Ai incredere. Uite ce frumos iese, Vera rade, tu razi, Ilinca langa tine rade si ea, ai scris o comedie, bravo! N-are rost sa ne hazardam. Seba intra in scena iar si iar si iar. Arunca mereu geanta, se impiedica de scaun, e mahmur si n-are chef decat de povestit aventuri. Matei se bucura, pentru ca in sfarsit se intampla ceva si il scoate din amorteala. Eliza nu conteaza daca nu se baga in seama. Cand se baga totusi in seama, spre finalul scenei, se vede ca e din alt film decat baietii, iar eu ma simt ca si cum m-as uita pe fereastra la noi in birou. Baietii isi arata unul altuia o fata, o “bunesa”, dar ceva e off. E asa…nelalocul lui. Glumele sunt prea cuminti. Baietii sunt cuminti, iar Eliza se simte prost doar pentru ca nu are prieteni. Abia cand o dau pe “glume de autobaza”, totul incepe sa sune cum trebuie. “Da! Asa!” le strig involuntar. Sa improvizam glume porcoase ca sa facem fata sa se simta prost si sa nu poata glumi si ea cu noi, ca noi suntem baieti si deci mai smecheri. Ce frumos! Doamne cum sunt colegii mei! Atelierul Scrie despre Tine are multe etape pentru un dramaturg. Intai spui povesti mici, apoi incepi sa le cresti si sa spui povesti din ce in ce mai mari. Apoi pe negandite, ai o tema clara. Scrii multe scene, te gandesti la tine, te gandesti la oameni, asculti vocile din amintiri si incerci sa le treci pe hartie. Te straduiesti si esti convins ca nu vei reusi, dar pana la urma ai o piesa aproape gata. Ai o lectura cu actori si colegi, in care vezi straini spunandu-ti, tie dramaturg amator, lucruri de genul “Dar e foarte bine scris, serios! Esti la primul text?”, “Dialogurile sunt foarte misto” sau “Mama ce personaj e asta!”, dupa care crezi ca e gata. Dupa care mai scrii o groaza. Dupa care intr-o buna zi, iti vezi personajele miscandu-se. Il vezi pe Sorin, un actor pe care il cunosti, devenit personajul Seba intr-atat incat nu poti sa-i mai spui pe nume decat dupa ce se termina scena, cand te priveste ca Sorin si nu ca Seba, si abia atunci incepi sa intelegi care e treaba cu teatrul asta si deja nu mai e cale de intoarcere. Sunt Corina Ciubotaru si am scris piesa “Branza topita” in cadrul Platformei Scrie despre Tine. Piesa mea e despre cum am ajuns eu in publicitate si cum i-am supravietuit, si va avea premiera pe 26 mai, la Sala Noua a Teatru;ui de Comedie in Festivalul Scrie despre Tine. “Branza topita” e cel mai frumos lucru pe care l-am facut vreodata.DSC03534  DSC03526  DSC03532 (text- Corina Ciubotaru)


09 , o zi lunga

O zi lunga. 09. Merg spre Bulandra de dimineata, ploua usor, ma intalnesc cu Andreea. Repetam acolo pana cand gasim un spatiu stabil. Stau un pic in hol la casa de bilete si ma uit la foile cu spectacole. In hol e un poster mare cu doamna Irina Petrescu, care a murit de curand. Andreea ma suna, merg in spate pe la actori, traversam scena, culisele. Trecem printre decoruri, cu tapiseria si mirosul lor apasat, de teatru. Urcam intr-o sala unde nu se aprinde lumina si ajungem apoi intr-o sala mai mica, cu o scenografie cu niste fasii de iarba artificiala si un glob pamantesc atarnat, sub care e un cerc cu desene gen mandala si cu decupaje de poze gen anii 70. Lumina e galbuie. Repetam. Andreea e frumoasa si ma vrajeste la fiecare repetitie. La prima parte, cea cu copilaria lu Flori, se prosteste pe o paturica de copil si imi dau seama ca ii oglindesc miscarile, cand se tavaleste pe jos ma intind si eu in toate partile, in timp ce o urmaresc cu sufletul la gura. Face ceva nou de fiecare data. Am ridicat deja primele scene, saptamana asta mai lucram cu Ilinca si Sorin, si saptamana viitoare speram sa il avem pe tata- Claudiu Istodor.

DSC03516

DSC03520

Dupa ce se termina repetitia, cobor si merg spre sala noua de la Comedie,unde trebuie sa ma intalnesc sa stabilim premiera pentru “Branza topita”. In taxi, aud urmatoarele- taximetristul a fost colonel in armata dar a pierdut multi bani intr-o afacere cu rosii cherry, drept urmare acum trebuie sa faca taximetrie. Acum spune ca nici o banca din Romania nu vrea sa crediteze o afacere pe agricol, iar producatorul din Italia a trimis doua pagini din nomenclatorul lor in care scria “Romania activitate agricultura- coeficient de risc 100%”. Acum are 61 de ani, pe nevasta a pensionat-o la cerere in 2009, si se gandeste sa se retraga unde au ei o casa, in Ialomita, langa Bucsani. Unde e cea mai mare zimbrarie din Europa.” O gasiti acolo- avem 48 de exemplare. Am dat la poloneji cateva exemplare de masculi ca ramasesera fara. Deci nu mai gasesti nicaieri in Romania asa ceva. Nu mai are nimeni numarul asta de zimbri. Daca vreti sa-i vedeti cand treceti pe-acolo, ii dati zece lei lu gogu ala de la paza si da drumu la moara. Si cand da drumu la moara, reflexu lu Pavlov… aud zgomotul si cred ca e mancare, stii cum vin? Mama – mama. ”

“Lucrati in teatru? Nu mai aveti nevoie de sprijin.” De ce? intreb eu. “De ce? zice. Cel mai raspuns inteligent stii care e? D-aia. Imi cer scuze ca le-am inversat, da astazi m-au mai chinuit niste baieti de la aeroport si am inceput sa zic aiurea. Asta e cel mai inteligent raspuns. Prima data am zis cel mai raspuns inteligent, v-ati prins? Le-am inversat. Faceti teatru de dimineata pana seara si mai vreti si sprijin? Nici macar text n-aveti nevoie, daca aveti scoala ca lumea faceti improvizatie 24 din 24. Da ce e acolo la Sinagoga? E ceva?” E sala noua a teatrului de Comedie. ” A teatrului de comedie? Complimente lu Mihaita asa sa ii spuneti. Ba am mers cu taxiu cu Caracas, a transmis complimente. Daca intreaba care Caracas, ii spuneti- verisoru lu Mihaela, sotia lu Caramitru. Da-si aduce el aminte… Ala de la Terra de unde ai luat tu… Da mai mult nu va zic. Nu-i mai spuneti nimica, ca pe urma isi aduce aminte si pe urma ma suna- bine, ma, cacatule, in loc sa vii sa bem ceva tu ma vorbesti prin taxiuri…”
Cand cobor, nu vrea sa imi opreasca decat fix 7 lei, cat face cursa. Imi da trei lei rest la 10.

Apoi, in timp ce astept in fata teatrului, ma suna de la Comedie, unde mi se comunica ca joi la 11 am intalnire cu domnul Mihaita. Intre timp, fixam de prinicipiu si data de 26 mai pentru Branza Topita.

DSC03521

Apoi plec mai departe spre alte si alte treburi.


Pe 08

… am stabilit datele premierelor “Io te-am facut, io te omor”- 17 mai

si “La bucatarie si la mare”- 9 iunie.

Ambele la teatrul de Arta Bucuresti

Ta-daa.

Revenim maine.


de pe 05 pe 06

Ce s-a mai intamplat pe 5- am mers la AFCN, unde am aflat conditiile pentru etapa a doua de concurs, cu deadline pe 12 aprilie. AFCN e intr-o cladire mare, de sticla, unde tipul de la intrare, un bodyguard ras in cap, zambitor, se joaca cu niste matanii de chihlimbar.

Apoi am mers la Urbanesc, unde ne vor gazdui o parte din antrenamente si repetitii. La doar o straduta distanta de déjà vestita Dimitrie Racovita 30A, intersectia Mantuleasa cu Stefan Luchian. La Urbanesc au o mansarda imensa, un spatiu curat, nou deschis, multe vaze cu multe lalele, multa lumina si vizavi un magazin cu o vitrina care arata asa:

06_blog

06_blog(5)

Apoi am mers la Act, unde am stabilit de principiu data premierei spectacolului “Stand up pls”- se va intampla pe 1 sau 2 iunie, ramane de stabilit si cu actorii. Am mai vorbit si de productia la “Solpadeine is my boyfriend”, in timp ce beam o cafea intr-un pahar de plastic cu A., intr-una din cabine. Ce mai faci? L-am intrebat. Uite, management cultural. Dau cu aspiratorul. In timpul discutiei a intrat si Marcel Iures, care mergea incet si apasat, a intrat, a zambit, A. i-a zis ca iesim din cabina imediat, nu va grabiti, a raspuns el zambind, apoi s-a dus spre iesire, apoi s-a intors din drum si mi-a strans mana. Marcel Iures, mi-a spus, si a iesit apoi la fel de incet.

Am mai incercat sa dau de cei de la Comedie, pentru intalnirea care era stabilita de dimineata, pentru stabilirea premiera de la Branza Topita, insa telefonul era inchis. Nu-i nimic, sunam si maine. Apoi am inceput programul de repetitii pe aprilie, in timp ce in paralel colegii de la board s-au intalnit singuri ca sa faca planurile pe comunicare pentru Festival.

Pe 6- am plecat de acasa pe la 11 si m-am intalnit cu Liana la cafeneaua Conservator, pe langa Angst, in spate la Cismigiu. La cafenea liniste, am stat la un balconas si am privit un domn care isi citea ziarul. Am baut o cafea cu Liana si am vorbit de textul ei in lucru si de colaborarea cu Teatrul de Arta. Posibil sa scoatem acolo doua din cele 5 premiere, si sa facem tot acolo si conferinta de presa. Am plecat dupa o ora- doua, afara era soare si Liana imi povestea despre cum atunci cand nu ii mai vin idei, face miscare browniana pe scena Teatrului de Arta. E foarte puternic, imi zice, iti anuleaza ratiunea. Ramane doar instictul. Am mai vorbit si despre faptul, culmea, ca s-ar putea ca si ei sa aiba probleme similare cu ce am patit noi cu Racovita 30. Sunt doar doua strazi mai incolo, pe Sfantul Stefan. Cica toata zona e plina de mafioti si afaceri suspecte. Dar pe de alta parte, in teatru in curand o sa se intample lucruri mari. Toti oamenii astia tineri, toate companiile astea care au inceput sa apara si sa miste lucruri… WOW. Imi spune, Liana, clatinand din cap. W-o-w. O sa se intample lucruri mari. Incep sa se lege. Oamenii incep sa se uneasca, sa se miste. Sunt energii foarte foarte bune.  O sa fie altceva in curand. Alt-ce-va.

Ne despartim langa Angst si plec spre Romana unde raman pentru restul zilei. Terminam calendarul de repetitii si spectacole, in care includem si repetitiile generale, sedintele de productie, lecturile, intalnirile cu dramaturgii etc. Dupa ce mai trec vreo 3 saptamani, ii zic lui S, tre sa facem si program pe ore, cu lunch break. Ca asa e civilizat. Daca avem lunch break, o sa reusim sa ducem tot Festivalul asta. Mancam seminte si ne apucam de lucru.

06_blog(4)

Intre program de repetitii si program de scurtmetraje si program de ateliere, vedem prima varianta de montaj pentru primul scurtmetraj din seria scurtmetrajelor Scrie, cu Andreea Lupu.

06_blog(3)

Terminam pe la unshpe si plec spre casa.

Cand fac programul, cumva nu stiu de ce imi vine ca o parte din linii sa le fac serpuite. Nu patrate. Am impresia ca prea multe linii drepte dauneaza. E bine sa tii lucrurile fluide. Din cand in cand, ma mai opresc si ma mai uit in jur. Simt nevoia sa fac asta. Ma uit cum mana mea traseaza liniile astea, cu creionul pe o foaie mare de hartie, adusa de Vlad la Scrie Scrie in mansarda, cand a gasit un sul de hartii acasa si a zis ca sa le aduca ca poate cine stie, folosesc la atelier. Dupa aia au ramas doua foi in garsoniera din Racovita timp de cateva saptamani, si dupa aia la evacuare, cand am iesit pe langa domnul Buzatu care pazea sa ne strangem lucrurile, am luat in treacat si astea doua foi de hartie. Pe una din ele am facut acum programul.

06_blog(2)

Am des momente cand simt nevoia sa ma opresc si sa ma uit in jur. O mai fac azi pe strada, pe langa Luterana, cand stau pe loc vreo 5 minute si fac si cateva poze. E soare, e primavara.

Nu mai stiu cand, cred ca ieri, in trecere spre Verona, vad o scena draguta, aud mai intai muzica rock data tare dintr-o masina, ma uit si masina pe langa care trec e parcata, cu geamul lasat in jos. Prin geamul deschis se vede bratul tatuat al unui tip cu mischi si tricou mulat. Muzica se aude tare, ceva AC/DC, Thunderstorm. Langa masina la un metru e un tip mai in varsta, mai cuminte imbracat, cu parul carunt, care merge incet, si care la auzul muzicii data tare, se rasuceste brusc pe calcaie si se apropie de masina. Nu imi dau seama daca cei doi se cunosc, incetinesc un pic mersul sa vad daca cel mai in varsta vrea sa ii spuna ceva- poate sa dea muzica mai incet sau ceva de genul. Tipul se opreste in dreptul geamului, il priveste lung pe cel din masina, aplecandu-se cumva sa il vada mai bine, si apoi ii zambeste. Un zambet nostalgic, ca o mica complicitate “de baieti”. Cel tatuat din masina se uita la cel mai in varsta si ii zambeste si el. Se privesc pentru cateva secunde, cu acelasi aer de complicitate, dand din cap pe ritmul AC/DC. Apoi tipul tatuat inchide incet geamul si pleaca.

Alte momente- cand stau pe balcon la romana si vad ca in parculetul din fata au mai adus doua banci de lemn. Cand vorbesc despre boardul de ieri cu Corina la telefon, in timp ce urmaresc cu privirea un om nebun care trece pe strada mormaind ceva, apoi lasa o bricheta grijuliu pe o margine de gard, langa o femeie cu doi copii care cersesc si un tip imbracat sport cu casti in urechi care asteapta la trecere.

In timp ce lucram, ascultam darbouka si o mantra yoga si “Dragos Voda”, adica reintoarcerea Dragonului AK47 dupa ce a trecut prin 2 hepatite si toate tipurile de droguri de pe pamant. Si asa se termina si ziua de 6 aprilie 2013.

(Ne-am gandit dupa ce am ascultat albumul asta ca la cum povesteste Dragonu despre el, ar trebui cumva sa il invitam la SDT)


05, o noua zi

Dimineata incepe devreme, si mult mai bine decat ziua de ieri. Clar ridicati de mesajele celor care fac parte din proiectul asta. Multumim pentru semnele de incredere care chiar te ridica, exact ca in povesti.

Momentan reluam repetitiile la Lente Cafe, care au fost si ei alaturi de noi in timpul asta.

Ieri am fost la repetitii la Stand Up Pls, unde Gilda si Silviana au lucrat scena cand Cleo invata pentru prima oara sa foloseasca dildo-ul la videochat, pentru a juca fantezia unei tipe care sta in sesiune mai mult de 2 ore. Cu ocazia asta, Cleo afla cu uimire ca tipa care vrea sa ii vada “fatza dulce” este o femeie trista si deprimata, care vroia doar sa isi infrumuseteze ziua, si isi da seama ca la videochat poti intalni oameni cu totul diferiti decat te asteptai.

Asa cum ii spune colega, “trebuie sa pacalesti camera”. Momentan nu avem dildo pentru repetitii.  Azi ne uitam la fete pe videochat.

depuspeblog1

Apoi a venit Simona. S-a mai lucrat scena cand Lucia Bacanu vrea sa o dea pe Cleo afara din scoala. Si putin din scena cand Cleo ii strica distractia uneia din fetele de la videochat, care vrea sa faca glume cu unul care ameninta sa se sinucida. “Eu n-am vazut una asa miloasa ca tine”, zice Adela cu dezamagire.

Apoi am mers acasa.

Intre timp, pentru prima oara, Cosmin Briciu s-a intalnit sa repete singur cu actorii din piesa sa – Stefan Patrascu si Oana Popescu. Intalnirile deocamdata au loc in sufrageria dramaturgului.

Azi stabilim zilele de premiera cu Teatrul Act si Teatrul de Comedie, si vedem un nou spatiu care s-a oferit sa ne gazduiasca o parte din evenimente.

Pe mai tarziu, dintr-o zi mult mai buna decat cea de ieri.